Teheranul încearcă să transmită imaginea unei conduceri unite, însă războiul cu Statele Unite și Israelul scoate la iveală semne tot mai vizibile de fragmentare în vârful puterii iraniene.
Formal, conducerea Republicii Islamice este clară: Mojtaba Khamenei a preluat funcția de lider suprem după uciderea tatălui său, Ali Khamenei, în prima zi a războiului, pe 28 februarie. În sistemul politic iranian, liderul suprem are ultimul cuvânt în privința marilor decizii strategice, de la război și pace până la direcția statului. În practică, însă, situația pare mult mai neclară. Președintele american Donald Trump a descris conducerea Iranului drept „fracturată” și a sugerat că Washingtonul așteaptă ca Teheranul să prezinte o propunere „unitară”.
Tema unității a fost invocată și de autoritățile iraniene, care au transmis recent un mesaj pe telefoanele cetățenilor în care afirmau că în Iran „nu există conservatori sau moderați”, ci „o singură națiune, un singur drum”.
Totuși, noul lider suprem nu a mai fost văzut în public de la preluarea puterii. În afara câtorva declarații scrise, inclusiv una prin care a insistat că Strâmtoarea Ormuz rămâne închisă, există puține dovezi ale controlului său direct asupra deciziilor de zi cu zi. Oficiali iranieni au recunoscut că Mojtaba Khamenei a fost rănit în primele atacuri, dar au oferit puține detalii. Potrivit unor surse iraniene citate de New York Times, acesta ar fi suferit mai multe răni, inclusiv la nivelul feței, care i-ar îngreuna capacitatea de a vorbi. Absența sa publică este importantă într-un sistem în care autoritatea nu este doar instituțională, ci și simbolică. Ali Khamenei își marca direcția prin discursuri, apariții atent calibrate și intervenții vizibile între facțiunile regimului. Această funcție de semnalizare lipsește acum aproape complet.
În acest vid de autoritate vizibilă, deciziile par mai puțin centralizate decât înainte de război. Diplomația rămâne, oficial, în sarcina guvernului. Ministrul de Externe Abbas Araghchi continuă să reprezinte Teheranul în discuțiile cu SUA, sub autoritatea președintelui Masoud Pezeshkian. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu pare să stabilească direcția strategică. Mai mult, delegația iraniană este condusă de președintele Parlamentului, Mohammad-Bagher Ghalibaf, fapt care ridică semne de întrebare cu privire la adevăratul centru de decizie. Rolul lui Araghchi pare mai degrabă operațional decât decisiv. Episodul în care acesta a sugerat că traficul prin Ormuz ar fi fost reluat, pentru ca apoi să retracteze rapid declarația, a arătat cât de limitat este controlul asupra deciziilor militare. Pezeshkian, considerat o figură relativ moderată, s-a aliniat până acum direcției generale a regimului, fără să promoveze o linie proprie. Blocarea celei de-a doua runde de negocieri cu SUA, programată la Islamabad, întărește impresia că sistemul este dispus să mențină canalele diplomatice deschise, dar nu poate sau nu vrea să se angajeze clar într-o direcție.
În același timp, controlul asupra Strâmtorii Ormuz, principala pârghie de presiune a Iranului, se află în mâinile Gardienilor Revoluției, conduși de Ahmad Vahidi, nu ale diplomaților. Acest lucru plasează puterea reală în mâinile unor actori care operează în mare parte în spatele ușilor închise. În ultimele săptămâni, acțiunile militare ale Gardienilor Revoluției, de la impunerea blocadei în Hormuz până la loviturile asupra unor ținte din Golf, par să fi stabilit ritmul crizei. Mesajele politice și diplomatice au venit adesea ulterior, uneori fără coerență deplină.
Pe acest fond, Mohammad-Bagher Ghalibaf a devenit una dintre cele mai vizibile figuri ale momentului. Fost comandant al Gardienilor Revoluției și actual președinte al Parlamentului, el s-a implicat în negocieri, a transmis mesaje publice și a încercat uneori să prezinte războiul în termeni pragmatici, nu strict ideologici. Poziția sa rămâne însă delicată. În Parlament și în rețelele conservatoare, opoziția față de negocieri este puternică, iar presa de stat și campaniile publice descriu tot mai des dialogul cu inamicii Iranului drept un semn de slăbiciune. Ghalibaf susține că acționează în acord cu voința lui Mojtaba Khamenei, dar lipsesc dovezile vizibile ale unei coordonări directe.
Imaginea de ansamblu este cea a unui sistem care încă funcționează, dar care nu pare condus coerent dintr-un singur centru.