Au trecut 78 de ani de la Marea Naționalizare a comuniștilor, un eveniment considerat de mulți drept una dintre cele mai mari „catastrofe” din istoria României, petrecut pe 11 iunie 1948. La acea dată, a fost adoptată Legea cu privire la naționalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de transport și asigurări. Obiectivul naționalizării era clar definit: tranziția către o economie planificată, cu un accent pronunțat pe dezvoltarea industriei, în conformitate cu strategia Partidului Comunist Român (PCR).
**Marea Naționalizare – O Prezentare Detaliată**
Lupta împotriva proprietății particulare în economie a fost deschisă de comuniști încă de la Conferința Națională a PCR din octombrie 1945. După etatizarea Băncii Naționale a României în decembrie 1946, controlul statului asupra tuturor instituțiilor de credit a devenit efectiv. În iulie 1947, a fost înființată o comisie ministerială pentru refacerea economică, având ca scop principal controlul asupra materiilor prime, producției și desfacerii produselor. Naționalizarea întreprinderilor a reprezentat etapa finală a acestui proces amplu. Începând din octombrie 1947, s-a demarat inventarierea întreprinderilor particulare din domeniile industrial, comercial și de transport. Concomitent, s-a constituit o Comisie Superioară de Naționalizare, alături de comisii județene și colective pentru fiecare întreprindere în parte.
În perioada 9-11 iunie 1948, Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (PMR) – denumirea PCR la acea vreme – a adoptat Raportul prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, referitor la naționalizarea „întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi”. Pe 11 iunie, proiectul de lege, deja aprobat de guvern, a fost supus votului Marii Adunări Naționale. Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe atunci prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, a argumentat necesitatea adoptării legii, afirmând: „Situația creată în urma transformărilor petrecute impune o schimbare structurală în domeniul economiei naționale, pentru a pune toate forțele productive ale țării în slujba ridicării nivelului politic, economic și cultural al poporului nostru. Această schimbare structurală este trecerea în mâinile statului, ca bun comun al poporului, a celei mai importante părți din mijloacele de producție”.
Prin această lege, erau naționalizate „toate bogățiile subsolului”, alături de întreprinderile siderurgice, cele de prelucrare a metalelor, șantierele navale, unitățile din industria carboniferă, petrolieră și de gaze naturale, precum și o gamă largă de alte activități, de la cele de uscat fructe la cele producătoare de bulion și marmeladă. De asemenea, au fost naționalizate Societatea Anonimă Română de Telefoane și Societatea Română de Radiodifuziune. Legea a fost votată în unanimitate. În total, 8.894 de întreprinderi industriale și miniere, de transport, bancare și de asigurări au intrat în patrimoniul statului.
Imediat după adoptarea legii, pe 13 iunie 1948, cotidianul „România Liberă” titra entuziast: „În toate întreprinderile naționalizate oamenii muncii au primit cu un uriaș entuziasm istorica hotărâre a Marii Adunări Naționale”. „Scânteia” publica în aceeași zi: „Fabricile sunt ale noastre, să le păzim ca ochii din cap!”. Pe parcursul lunii noiembrie 1948, controlul statului s-a extins asupra cinematografelor și unităților de sănătate, iar până în 1950, asupra farmaciilor, întreprinderilor chimice, a restului unităților economice și social-culturale, precum și asupra locuințelor. În iunie 1948, a fost creat și Comitetul de Stat al Planificării, organismul responsabil cu planificarea economiei naționale. În anii '50, întreaga elită politică și culturală a României a fost practic eliminată din viața publică, membrii săi fiind arestați, mulți dintre ei murind în închisoare sau fiind persecutați. Modelul sovietic a fost implementat în toate domeniile societății. Deși s-au făcut unele încercări de schimbare, sistemul introdus în 1948 a persistat până în decembrie 1989.