Numărul insolvențelor în România continuă să crească, reflectând o piață exigentă și o selecție naturală a companiilor vulnerabile, mai degrabă decât instalarea unei crize economice generalizate. Principalele probleme semnalate sunt dificultățile de lichiditate, întârzierile în procesul de restructurare și vulnerabilitățile legate de finanțare. Cele mai expuse sectoare economice sunt comerțul, construcțiile, transporturile și industria HoReCa, conform unei analize realizate de Cătălin Guriță, avocat și practician în insolvență, partener fondator GMCID.
Datele preliminare pentru prima parte a anului 2026 sunt alarmante. În primul trimestru al anului 2026, 1.829 de firme au intrat în insolvență, ceea ce reprezintă o creștere de 14,31% comparativ cu aceeași perioadă a anului precedent. Un studiu realizat de Coface la începutul anului a semnalat o creștere și mai accentuată, de 36% în ianuarie 2026 față de ianuarie 2025.
„Cifrele trebuie interpretate în contextul dinamicii economiei, al numărului de firme nou înființate și al accesului la finanțare, făcând o distincție clară între diferitele sectoare economice. Din datele publice și din practica de piață, vulnerabilitatea este mai pronunțată în sectoarele cu marje de profit mici, cu un necesar mare de capital de lucru și cu o dependență crescută de finanțarea pe termen scurt: comerț, construcții, transporturi, HoReCa, precum și anumite segmente din producție și imobiliare. Mesajul meu este clar: nu toate companiile se confruntă cu dificultăți, dar cele slab capitalizate, dependente de creditul comercial, cu marje reduse și fără o disciplină strictă a fluxului de numerar sunt mult mai expuse decât în anii anteriori. Nu ne confruntăm cu o criză generalizată, ci cu o piață care nu mai tolerează lipsa de lichiditate și incapacitatea de adaptare”, explică Cătălin Guriță.
**Ce tipuri de firme ajung cel mai des în insolvență?**
Insolvența apare frecvent în cazul companiilor ale căror creștere a fost finanțată predominant prin datorii, iar marjele actuale nu mai pot acoperi șocul costurilor. Adesea, semnalele cele mai ignorate sunt cele legate de fluxul de numerar, nu cele de profitabilitate contabilă. Antreprenorii tind să se concentreze pe cifra de afaceri, contracte și proiecte în desfășurare, amânând concluzia incomodă că firma nu își mai poate achita obligațiile la timp. Semnele tipice includ: întârzieri repetate la plata furnizorilor, rostogolirea datoriilor fiscale, utilizarea TVA-ului sau a contribuțiilor sociale ca sursă de finanțare curentă, refinanțări efectuate doar pentru amânare, litigii comerciale în creștere, pierderea termenelor de raportare și presiunea tot mai mare din partea băncilor.
„Din păcate, multe companii ajung la avocat sau la specialist abia în momentul în care există deja popriri, executări silite, notificări de reziliere a contractelor sau cereri de insolvență depuse de creditori. În astfel de situații, posibilitățile de intervenție sunt mult limitate. Ideal ar fi ca discuțiile despre restructurare să înceapă atunci când firma se confruntă cu dificultăți, dar își poate încă executa obligațiile scadente, nu după ce insolvența s-a instalat. Totuși, insolvența nu înseamnă faliment automat. Legea 85/2014 are ca scop acoperirea pasivelor, dar și acordarea, atunci când este posibil, a unei șanse de redresare a activității. O procedură aplicată la timp poate proteja activele, poate stopa executările individuale, poate facilita negocierea organizată cu creditorii și poate oferi companiei timpul necesar pentru restructurare”, subliniază Cătălin Guriță.
**Concordatul preventiv, un posibil colac de salvare**
Un instrument eficient, dar subutilizat în România, este concordatul preventiv. Acesta intervine înainte de declanșarea insolvenței propriu-zise, atunci când compania se află în dificultate, dar își poate achita încă datoriile scadente. Procedura permite elaborarea unui plan de restructurare, negocierea cu creditorii, oferă protecție împotriva unor executări și menține un control sporit al debitorului asupra afacerii. În esență, este un mecanism prin care compania încearcă să evite insolvența, nu să o cosmetizeze.
„Concordatul preventiv este puțin accesat în România din trei motive principale: lipsa unei culturi a prevenirii, teama de stigmat și reflexul antreprenorilor de a negocia individual până când situația devine prea complexă. Datele Coface indică o creștere a procedurilor de concordat preventiv deschise în 2025 (221) față de 2024 (96), însă baza de pornire rămâne redusă în raport cu numărul total al companiilor aflate în dificultate. Concordatul preventiv este medicina preventivă a companiilor, în timp ce insolvența este chirurgia de urgență. Problema este că majoritatea antreprenorilor ajung la specialist când intervenția devine deja una critică”, arată Cătălin Guriță.
Primul pas esențial este realizarea unei analize detaliate a lichidității pe următoarele 13 săptămâni: ce încasări se anticipează, ce plăți trebuie efectuate, ce datorii sunt scadente, ce contracte riscă să fie pierdute, ce datorii fiscale există și ce garanții pot fi executate. Pe baza acestei „fotografii” financiare, se poate decide dacă se impun ajustări operaționale, o negociere cu creditorii, un concordat preventiv, un acord de restructurare sau, în ultimă instanță, insolvența.
Al doilea pas, imediat după diagnosticarea problemei, este evitarea deciziilor izolate. În situații de dificultate financiară, fiecare plată efectuată, fiecare contract nou încheiat sau fiecare amânare a unei datorii poate avea consecințe juridice grave. Este crucial ca antreprenorul să își reunească echipa formată din avocat, consultant financiar și, dacă este cazul, practician în insolvență, înainte ca situația să fie escaladată de creditori prin inițierea unor proceduri legale.
În concluzie, numărul insolvențelor este în creștere, chiar dacă economia nu se află într-o criză generalizată. Piața penalizează companiile slab capitalizate și lipsite de disciplină financiară. Cele mai vulnerabile sectoare rămân comerțul, construcțiile, transporturile și HoReCa. Fluxul de numerar, nu profitul contabil, este primul și cel mai important indicator al riscului de insolvență.