Declinul Industriei Petroliere din California Intră în Actul Final
De Natalia Katona - 4 Decembrie 2025, 19:00 CST
Producția de petrol din California s-a prăbușit de la 760.000 barili/zi în 2000 la 250.000 barili/zi în 2025, în timp ce numărul rafinăriilor a scăzut de la 23 la 12 în aceeași perioadă. Prețurile la benzină sunt acum în medie de 4,5 dolari/galon față de 2,9 dolari la nivel național, pe măsură ce restricțiile CARBOB (California Reformulated Gasoline Blendstock for Oxygen Blending) limitează oferta. Exporturile ANS (Alaska North Slope) de 220.000 barili/zi din Alaska se confruntă cu un viitor incert, deoarece California este pe cale să piardă încă 285.000 barili/zi de capacitate de rafinare până în 2026.
Experimentul Californiei în guvernanța climatică a transformat sectorul petrolier și de rafinare al statului într-unul dintre cele mai tensionate câmpuri de luptă energetică din punct de vedere politic din lume. Un angajament de lungă durată față de obiectivele de mediu – culminând cu un sfârșit planificat al extracției de petrol până în 2045 – s-a ciocnit cu realitățile cererii ridicate, infrastructurii îmbătrânite și unei baze de rafinare în scădere. Producția de petrol a scăzut deja de la 760.000 barili/zi în 2000 la aproximativ 250.000 barili/zi în 2025, în timp ce numărul rafinăriilor operaționale a scăzut de la 20 în 2010 la doar 12 astăzi. Pe măsură ce producția scade și rafinăriile se închid, dependența statului de țiței și produse finite importate se adâncește, împingând prețurile în sus și erodând stabilitatea pieței, în timp ce furnizori cheie, precum Alaska, se confruntă cu un viitor în care cel mai mare client al lor îi exclude deliberat din ecuația energetică pe termen lung.
Principala provocare pentru sectorul petrolier din California provine din angajamentul de lungă durată al statului față de obiective persistente de mediu și de reducere a emisiilor de carbon, ridicat la apogeu sub guvernatorul Gavin Newsom. California a încadrat de mult timp politica de emisii ca identitate economică, întruchipată în sistemul său de plafonare și comercializare – printre cele mai mari din lume – plafonând emisiile în 80-85% din sectoarele industriale și energetice ale statului din 2013. Companiile trebuie să cumpere sau să tranzacționeze cote pentru a se potrivi cu emisiile lor, generând un preț al carbonului care a fluctuat între 12 și 38 de dolari pe tonă și strângând peste 25 de miliarde de dolari pentru proiecte de energie curată și climă. Cu toate acestea, criticile au crescut în ultimul deceniu: o supraofertă de cote și alocări gratuite substanțiale – inclusiv către rafinăriile situate în apropierea comunităților defavorizate – au deprimat prețurile și au limitat stimulentele pe termen scurt pentru a reduce utilizarea combustibililor fosili, în special în transporturi, cea mai mare sursă de emisii a statului.
Conflictul a escaladat în 2025, când președintele Trump a semnat un ordin executiv prin care afirma că programul de plafonare și comercializare al Californiei nu ar trebui să stea în picioare, mutând simultan pentru a extinde leasingul federal de petrol și gaze pe terenuri publice și offshore, inclusiv un plan de reautorizare a forajului în apele Pacificului și o cerere de comentarii publice cu privire la un nou program de leasing offshore pe cinci ani începând cu aprilie 2025. Cu toate acestea, acțiunea federală nu anulează automat autoritatea statului asupra propriei tranziții energetice. California menține controlul asupra autorizărilor onshore, a regulilor de zonare a rafinăriilor, a eliminării treptate a extracției din 2045, a interdicțiilor locale, cum ar fi cele din comitatul Santa Barbara, și a funcționării sistemului de plafonare și comercializare în sine. Pârghia Washingtonului este concentrată pe teren federal – leasing offshore, reguli privind metanul și dispute privind derogările privind emisiile vehiculelor în temeiul Legii privind aerul curat – lăsând un peisaj de reglementare contestat și nerezolvat.
Politica oficială a Californiei vizează acum un sfârșit complet al extracției de petrol până în 2045 în conformitate cu directiva Newsom din 23 aprilie 2021 și Planul de Scop CARB (California Air Resources Board, principalul regulator de calitate a aerului și al emisiilor al statului), cu toate noile permise de fracturare hidraulică oprite ca parte a tranziției pe termen lung a statului de la combustibilii fosili. Această ambiție se aliniază și consolidează o scădere de mai multe decenii a producției determinată de geologie și economie. Producția în august 2025 a fost de doar 250.000 barili/zi, în scădere bruscă de la 760.000 barili/zi în 2000. Aproximativ 70% din producția rămasă provine din câmpurile Elk Hills, Midway-Sunset și Kern River din comitatul Kern, unde operatorii extrag țiței foarte greu (12–14 grade API) din rezervoare îmbătrânite aflate deja în declin natural. Bazinul Los Angeles contribuie cu aproximativ 10% din producția la nivel de stat, dar înstrăinarea urbană și constrângerile de reglementare continuă să-i reducă amprenta, în timp ce platformele offshore Santa Barbara reprezintă aproximativ 5%, majoritatea unităților moștenite înregistrând rate reduse de producție sau fiind deja în diverse stadii de scoatere din uz.
Geologia Californiei nu este în întregime ostilă producției continue – evaluările formațiunilor offshore indică resurse recuperabile nedescoperite semnificative în Platforma Continentală Externă administrată federal. Cu toate acestea, accesul la aceste resurse este efectiv sigilat. Un moratoriu permanent adoptat în 1994 blochează noi leasinguri în apele de stat și, deși moratoriul federal impus în 1982 a expirat în 2008, nu au avut loc noi vânzări de leasing offshore federale de atunci. Astăzi, aproximativ două duzini de platforme moștenite continuă să funcționeze în apele federale începând la trei mile de largul coastei și aproximativ o duzină rămân în apele de stat, dar direcția este în mod indubitabil contracție, mai degrabă decât expansiune – o perioadă de închidere treptată către o închidere completă este în plină desfășurare în conformitate cu eliminarea treptată a extracției din California din 2045.
Rafinarea apare ca următoarea victimă a politicii de mediu a Californiei, cu închideri accelerând chiar dacă cererea rămâne ridicată: statul consumă încă 1,4–1,6 milioane barili/zi de produse petroliere – de 5 până la 6 ori mai mult decât produce. Numărul rafinăriilor operaționale a scăzut de la 20 în 2010 la 12 în 2025, iar capacitatea de procesare s-a redus de la 1,9 milioane barili/zi în 2000 la 1,5 milioane barili/zi astăzi. Pe măsură ce extracția internă scade, importurile de țiței au umplut golul. Alaska rămâne principalul furnizor maritim, livrând țiței Alaska North Slope (ANS, 32 grade API) la o rată stabilă de aproximativ 220.000 barili/zi, conform datelor Kpler. Aproape toată producția din Alaska este destinată Californiei – doar o încărcătură a plecat în Coreea de Sud și cinci în China în ultimii doi ani. Ecuador și Brazilia au furnizat fiecare aproximativ 170.000 barili/zi în aceeași perioadă. În ultimii ani, cea mai notabilă schimbare în fluxurile de țiței a venit din expansiunea Canadei în Oceanul Pacific. De când conducta Trans Mountain Expansion de 590.000 barili/zi a intrat în funcțiune în mai 2024, fluxurile de amestecuri grele canadiene către California au crescut de la 30.000 barili/zi în 2023 la 100.000 barili/zi în 2025. Unele încărcături s-au luptat inițial pentru a îndeplini cerințele Total Acid Number (TAN) pentru rafinăriile din California, dar volumele au crescut în ultimii doi ani.
Între timp, importurile de produse au escaladat pe măsură ce închiderile rafinăriilor se acumulează și cererea rămâne printre cele mai mari din țară. Cu rafinăria Phillips 66 Los Angeles (140.000 barili/zi) finalizând operațiunile de dezafectare în octombrie 2025 și rafinăria Benicia a Valero (145.000 barili/zi) programată să se închidă în aprilie 2026, California urmează să piardă 285.000 barili/zi de capacitate într-un an. O explozie majoră și un incendiu pe 2 octombrie la rafinăria El Segundo a Chevron (responsabilă pentru aproximativ 20% din aprovizionarea cu combustibil pentru autovehicule din sudul Californiei și 40% din combustibilul pentru avioane) au exacerbat presiunile asupra ofertei. Importurile de combustibil pentru avioane au crescut la un maxim de cinci ani de 90.000 barili/zi în noiembrie, în mare parte pe fondul creșterilor puternice din Japonia. Importurile de benzină au atins, de asemenea, niveluri record, ajungând în medie la aproape 50.000 barili/zi în 2025, provenind în principal din India, Coreea de Sud și, mai recent, Japonia.
Economia produselor rafinate consolidează aceste tendințe. Spread-urile de cracking ale Californiei sunt cele mai mari din SUA: prețurile la benzină au fost în medie de 4,5 dolari pe galon, comparativ cu o medie de 2,9 dolari pe galon în SUA, și chiar și Alaska, slab populată și îndepărtată, a avut o medie de 3,7 dolari pe galon. Prețurile sunt puternic modelate de CARBOB, propriul standard de formulare a benzinei din California aplicat de CARB și reguli care sunt mult mai stricte decât cele federale. Rezultatul este o divergență structurală care se transmite deja în prețul combustibilului. Pe măsură ce statul forțează rafinăriile să iasă din funcțiune pe fondul unei cereri în mare parte constante, importurile de combustibil pentru avioane și benzină sunt pe cale să crească în continuare, iar numărul tot mai mic de instalații capabile să producă CARBOB va intensifica presiunea asupra prețurilor.
Cu scăderea producției de țiței, diminuarea capacității de rafinare și înăsprirea standardelor de reglementare, prețurile mai mari și mai volatile la combustibili devin o caracteristică inevitabilă a pieței din California, mai degrabă decât un șoc ocazional. Importurile de țiței se pot opri sau pot scădea pe măsură ce capacitatea de rafinare se contractă și extracția internă se elimină treptat, subminând reziliența ofertei tocmai când statul devine mai dependent de surse îndepărtate de produse petroliere finite. Aceeași schimbare reprezintă o provocare la fel de semnificativă pentru Alaska, ale cărei fluxuri de țiței au fost orientate aproape în întregime către California de zeci de ani. Viziunea administrației Trump asupra Alaskăi ca o „putere” economică presupune sosirea de țiței nou din proiectul Willow al ConocoPhillips, care vizează 180.000 barili/zi până în 2029, și Pikka al Santos, care vizează 80.000 barili/zi până în 2026. Cu retragerea treptată a Californiei ca cumpărător, acești barili vor trebui să găsească noi puncte de vânzare. Vânzarea în Asia înseamnă călătorii mai lungi și costuri mai mari, iar exporturile anterioare către Coreea de Sud și China au fost limitate, în timp ce este puțin probabil ca Beijingul să apară ca un cumpărător de încredere în contextul adâncirii tensiunilor geopolitice și comerciale. California – odată piața naturală și cea mai apropiată pentru țițeiul din Alaska – semnalează că viitorul barililor North Slope s-ar putea desfășura în altă parte sau, probabil, nu se va desfășura deloc.
De Natalia Katona pentru Oilprice.com