Noile simulări sugerează că lunile gigantice ale lui Uranus ar putea păstra urme ale planetelor dispărute.
Avem o imagine asupra trecutului Sistemului Solar: a fost unul violent și haotic. Cu toate acestea, încă studiem cât de violent a fost. Modelele actuale sugerează că, la un moment dat după formarea lor, planetele gigantice au trecut printr-o fază de instabilitate atât de extremă încât unul sau chiar două corpuri de mărimea lui Uranus sau Neptun au fost ejectate în spațiul interstelar. Dacă acest scenariu s-a produs, am putea găsi indicii în cele mai neașteptate locuri din Sistemul Solar, precum lunile lui Jupiter și, mai ales, pe cele ale lui Uranus. Un articol recent publicat în Icarus a analizat 122 de scenarii posibile de astfel de instabilitate pentru a evalua cum ar fi reacționat sistemele satelit ale planetelor „rămase”. Cercetătorii au concluzionat că ar fi extrem de dificil de explicat caracteristicile actuale ale lunilor lui Uranus fără un episod de instabilitate violentă. Și acel tip de instabilitate apare doar în modele unde au existat mai multe planete gigantice decât vedem astăzi. Cel mai probabil, subliniază autorii, lunile lui Uranus au fost destabilizate de cel puțin două ori în trecut: prima dată de impactul care a înclinat planeta, apoi de întâlnirile apropiate între planetele gigantice în timpul instabilității. Acest haos, alimentat de prezența uneia sau mai multor planete care au fost ulterior ejectate, ar fi distrus și reconstruit sistemul de luni până la forma pe care o vedem astăzi.
**Sistemul Solar și Haosul**
Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun nu au avut întotdeauna pozițiile lor actuale în Sistemul Solar. Conform modelului de instabilitate planetară, ele s-au născut puțin mai aproape de Soare și mai apropiate unele de altele. După milioane de ani, au migrat către orbitele lor actuale. Dar există detalii ale acestui model care nu se potrivesc cu observațiile. De exemplu, orbitele actuale ale lui Jupiter și Saturn sunt excentrice, în timp ce există structuri specifice, cum ar fi centura Kuiper, care par să fi împiedicat Neptun să se deplaseze în poziția sa actuală. În simulări, planetele nu au ajuns acolo unde se află astăzi. Prin urmare, este posibil ca Sistemul Solar să fi avut la un moment dat mai multe planete, iar acestea să fie cele care le-au „împins pe celelalte”. Sub această ipoteză, puzzle-ul Sistemului Solar se potrivește mai bine. Problema este că acele corpuri, dacă au existat, au dispărut – au fost ejectate și nu au lăsat urme fizice sau fragmente. Acest lucru lasă ideea planetelor dispărute în domeniul ipotezelor, așteptând ca suficiente dovezi să fie acumulate pentru a o confirma.
**Luna Neobișnuită**
Noul studiu Icarus a testat ipoteza planetelor dispărute folosind lunile lui Uranus ca dovezi directe. A utilizat un total de 122 de simulări ale evoluției Sistemului Solar. În 85% din scenarii, sistemul de luni al lui Uranus s-a prăbușit. Doar într-un număr mic de scenarii lunile au supraviețuit, iar, în toate acestea, ipoteza planetelor pierdute și ejectate s-a potrivit foarte bine. Raportul indică Miranda, cea mai mică lună din sistemul major al lui Uranus. Astronomii o consideră cea mai neobișnuită din Sistemul Solar. Este fragmentată, ca și cum ar fi cusută din resturi, prea înghețată pentru mărimea sa și destul de mică în comparație cu celelalte luni ale lui Uranus. Este, de asemenea, geologic activă. Astronomii cred că Miranda este restul unui corp mai mare. Studiul întărește această idee și propune că este cel mai clar exemplu de urme ale instabilității planetare. Această lucrare nu rezolvă încă misterul planetelor dispărute, dar arată că lunile ar putea servi drept martori ai haosului Sistemului Solar. Astfel de date, împreună cu alte date independente despre structuri neobișnuite precum troienii, asteroizii lui Jupiter, sau simpla prezență a norului Oort, vor spune odată ce s-a întâmplat cu acele corpuri dispărute – dacă au existat cu adevărat. Pe de altă parte, o misiune dedicată lui Uranus, precum cea pe care NASA și ESA o discută pentru anii 2040, ar putea confirma dacă Miranda este într-adevăr un corp reconstruit după haos. Dacă este așa, atunci lunile ar putea fi cheia înțelegerii câte lumi a avut Sistemul Solar cu adevărat.