Statele Unite și Iranul se luptă nu doar din cauza diferențelor, ci și din cauza asemănărilor lor. Ambele țări se consideră civilizații excepționale, modelate de religie și susținute de un sentiment de victimizare. Fiecare crede că a fost nedreptățită în mod repetat de cealaltă și, prin urmare, acționează defensiv. Această narațiune reciprocă a devenit una dintre cele mai puternice forțe care modelează relațiile SUA-Iran.
Ambele națiuni interpretează relația prin puncte de plecare istorice diferite. Deoarece amintirile lor despre conflict încep în momente diferite, fiecare țară spune o poveste în care este în primul rând victima, iar cealaltă agresorul.
**Narațiunea Americană**
Mulți americani consideră că conflictul a început cu Revoluția Iraniană din 1979 și cu criza ostaticilor ulterioară, când studenții iranieni au confiscat ambasada SUA din Teheran și au reținut 52 de americani timp de 444 de zile. Criza a întrerupt relațiile diplomatice și a cimentat imaginea Iranului în Statele Unite ca un stat revoluționar ostil. În această narațiune, Iranul a devenit ulterior un actor destabilizator care sprijină grupurile militante și amenință aliații americani din Orientul Mijlociu. Din perspectiva Washingtonului, sancțiunile, presiunea militară și politicile de izolare sunt răspunsuri defensive la un regim ideologic care se definește în opoziție cu Statele Unite (dar nu reprezintă o amenințare fizică pentru țară).
**Narațiunea Iraniană**
Narațiunea Iranului începe, de obicei, mai devreme, cu lovitura de stat din 1953 împotriva prim-ministrului Mohammad Mossadegh. Mossadegh, o figură populistă, naționalizase Anglo-Iranian Oil Company după ce aceasta a refuzat să permită Iranului să-și auditeze registrele contabile. CIA și MI6 britanice au sprijinit o lovitură de stat care l-a înlăturat de la putere și l-a reinstaurat pe Șah, care a fugit în Italia la izbucnirea agitației. Pentru mulți iranieni, acest eveniment demonstrează că Statele Unite au fost dispuse să răstoarne guvernul democratic al Iranului pentru a-și proteja interesele geopolitice și a controla patrimoniul Iranului.
Guvernarea ulterioară a Șahului, care a fost descrisă de Amnesty International ca având „cea mai mare rată de pedepse cu moartea din lume, niciun mecanism valid al instanțelor civile și o istorie a torturii care este de necrezut”, a întărit convingerea că Statele Unite au căutat să domine politica și economia Iranului.
Alte evenimente au aprofundat această percepție, inclusiv sprijinul SUA pentru Irak în timpul războiului Iran-Irak, doborârea în 1988 a zborului Iran Air 655, care a ucis 290 de civili, și decenii de sancțiuni economice. Din perspectiva Teheranului, Statele Unite apar ca o putere imperială hotărâtă fie să controleze Iranul, fie să-i răstoarne guvernul.
**Puterea Narațiunilor Victimelor**
Narațiunile reciproce ale victimelor întăresc conflictul. Fiecare parte interpretează propriile acțiuni ca defensive și pe celelalte ca agresive. Sancțiunile, războiul prin procură, programele de rachete și loviturile militare sunt toate încadrate ca răspunsuri necesare la ostilitatea celeilalte părți. Deoarece ambele țări cred că au fost nedreptățite în mod repetat, încrederea este extrem de scăzută. Deschiderile diplomatice sunt fragile, deoarece liderii de ambele părți se așteaptă la înșelăciune sau trădare. Compromisul poate părea periculos din punct de vedere politic, deoarece concesiile pot fi interpretate pe plan intern ca predare.
Această dinamică creează un ciclu auto-consolidant. O parte ia o măsură coercitivă; cealaltă o interpretează ca o confirmare a narațiunii sale despre victimă și ripostează; ambele părți se simt apoi și mai îndreptățite în acțiunile lor. Pe scurt, fiecare țară crede că joacă defensiv.
**Evenimente Cheie care au Întărit Ciclul**
Mai multe evenimente majore începând din 1953 au întărit aceste narațiuni reciproce și au aprofundat conflictul.
* **Lovitura de Stat din 1953:** CIA și MI6 au sprijinit răsturnarea prim-ministrului Mossadegh după ce acesta a naționalizat industria petrolieră a Iranului. Pentru Iran, lovitura de stat a demonstrat că Statele Unite vor interveni pentru a controla resursele și direcția politică a țării. Factorii de decizie americani de la acea vreme au văzut în mare parte operațiunea ca pe o măsură a Războiului Rece menită să prevină o posibilă influență sovietică. Astăzi, lovitura de stat primește puțină atenție în discuțiile americane despre relațiile SUA-Iran, care încep adesea cu revoluția din 1979.
* **Revoluția Iraniană (1979):** Revoluția a răsturnat Șahul susținut de SUA și a stabilit Republica Islamică sub conducerea ayatollahului Ruhollah Khomeini. Mulți iranieni au văzut revoluția ca pe o eliberare de dictatură și influență străină. În Statele Unite, însă, căderea Șahului a marcat pierderea unui aliat regional cheie și apariția unui regim revoluționar ostil.
* **Criza Ostaticilor (1979–1981):** Relațiile s-au deteriorat brusc când studenții iranieni au confiscat ambasada SUA din Teheran și au ținut 52 de americani ostatici timp de 444 de zile. Americanii au considerat criza ca pe o încălcare a dreptului internațional și o umilință națională care a influențat alegerile prezidențiale din 1980. Mulți iranieni au justificat confiscarea pentru a preveni o altă lovitură de stat susținută de străini. Relațiile diplomatice dintre cele două țări au fost întrerupte în 1980.
* **Războiul Iran-Irak (1980–1988):** Când Irakul lui Saddam Hussein a invadat Iranul, Statele Unite s-au înclinat în cele din urmă spre Bagdad. Washingtonul a oferit asistență economică, tehnologie cu dublă utilizare, informații militare și alt sprijin. În Iran, acest lucru a întărit convingerea că Statele Unite sprijină un agresor. Utilizarea armelor chimice de către Irak împotriva forțelor iraniene, care au ucis sau rănit 50.000 de persoane, a întărit percepția că puterile occidentale au tolerat atacurile asupra Iranului. Factorii de decizie americani, însă, au văzut în mare parte sprijinul lor pentru Irak ca pe o modalitate de a preveni expansiunea revoluționară iraniană în regiune.
* **Zborul Iran Air 655 (1988):** În iulie 1988, un crucișător al marinei americane a doborât un avion de pasageri iranian, ucigând 290 de civili. Iranul a considerat incidentul ca pe o ucidere nesăbuită sau deliberată a civililor, mai ales că s-a dezvăluit ulterior că nava opera în apele teritoriale iraniene. Statele Unite au descris evenimentul ca pe o greșeală tragică în timpul unei confruntări navale tensionate.
* **Discursul „Axa Răului” (2002):** În 2002, președintele George W. Bush a etichetat Iranul ca parte a unei „Axe a Răului” alături de Irak și Coreea de Nord. Declarația a reflectat preocupările americane cu privire la sprijinul Iranului pentru grupurile militante și la presupusa sa urmărire a armelor de distrugere în masă. În Iran, însă, discursul i-a înfuriat atât pe reformiști, cât și pe duri, mai ales că Teheranul cooperase recent cu Statele Unite împotriva talibanilor în Afganistan.
* **Cooperarea Post-9/11 și Oportunitatea Pierdută (2003):** După atacurile din 11 septembrie, Iranul a ajutat în liniște Statele Unite în operațiunile împotriva talibanilor. În mai 2003, Teheranul a trimis Washingtonului o propunere prin intermediul ambasadorului elvețian, care prezenta o posibilă soluționare cuprinzătoare a disputelor dintre cele două țări. Iranul a semnalat disponibilitatea de a oferi transparență nucleară, de a coopera împotriva terorismului, de a exercita presiuni asupra Hezbollah pentru a deveni în principal o organizație politică și de a accepta cadrul Ligii Arabe pentru o soluție cu două state între israelieni și palestinieni. În schimb, Iranul a căutat relaxarea sancțiunilor, garanții de securitate și recunoașterea intereselor sale regionale. Washingtonul nu a urmărit propunerea, în parte pentru că mulți oficiali credeau că guvernul revoluționar al Iranului s-ar putea slăbi sau prăbuși în curând.
* **Acordul Nuclear (2015):** În iulie 2015, Statele Unite, Iranul și mai multe puteri mondiale au ajuns la Planul Comun Cuprinzător de Acțiune (JCPOA), cunoscut în mod obișnuit sub numele de acordul nuclear iranian. Iranul a văzut acordul ca pe o dovadă că diplomația ar putea îmbunătăți relațiile cu Occidentul. Criticii din Statele Unite au susținut că acordul nu a restricționat suficient activitățile regionale ale Iranului.
* **Retragerea SUA din JCPOA (2018):** În 2018, Statele Unite s-au retras din acord și au reimpus sancțiuni. În Iran, decizia a întărit convingerea că Washingtonul nu poate fi de încredere pentru a onora acordurile internaționale. Susținătorii retragerii din Statele Unite au susținut că acordul a fost inadecvat (candidatul prezidențial de atunci Donald Trump l-a numit „cel mai prost acord negociat vreodată”) și a consolidat influența regională a Iranului.
Abandonarea JCPOA de către Trump i-a amintit probabil Iranului de investiția sa proastă în consorțiul Eurodif de îmbogățire a uraniului cu sediul în Franța. Guvernul Șahului a investit 1,18 miliarde de dolari pentru 10% din proiect, dar Europa a renunțat la livrările de combustibil nuclear după ce Șahul a fost înlăturat, iar Iranului i-a fost rambursată investiția în 1991, după o bătălie judiciară.
* **Uciderea lui Qasem Soleimani (2020):** În ianuarie 2020, Statele Unite l-au ucis pe generalul iranian Qasem Soleimani, un comandant senior din Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice, într-un atac cu drone la Bagdad, Irak. Washingtonul a justificat atacul ca răspuns la atacurile asupra personalului american din regiune, deși amploarea implicării Iranului este contestată în mod credibil. În Iran, asasinarea a fost văzută pe scară largă ca uciderea ilegală a unei figuri naționale și o escaladare majoră a conflictului.
Soleimani fusese cel care sugerase o reconsiderare a „relației noastre cu americanii” înainte de a fi subminat de discursul „Axa Răului” al lui Bush. Soleimani purta un răspuns iranian la un mesaj din Arabia Saudită pe care Irakul îl transmisese. Potrivit prim-ministrului irakian, Adel Abdul Mahdi, Trump i-a cerut să medieze între Iran și Arabia Saudită, ceea ce probabil a alimentat suspiciunile iraniene că Trump a folosit diplomația ca pe o distragere a atenției de la un atac iminent. (Nu a fost singura dată, așa cum am aflat de atunci.)
* **Atacurile SUA-Israel (2025, 2026):** În iunie 2025, Israelul a atacat Iranul, ucigând lideri militari iranieni și oameni de știință nucleari, pe fondul demiterilor diplomatice și, câteva zile mai târziu, SUA au atacat instalațiile nucleare iraniene și au „șters” programul nuclear, după cum a spus Trump. Iranul a contraatacat și, câteva zile mai târziu, SUA au mediat un acord de încetare a focului cerut de Israel. În februarie 2026, SUA și Israelul au atacat din nou Iranul în timp ce discuțiile diplomatice erau în curs de desfășurare, ucigând liderul suprem al Iranului, Ali Khamenei. Iranul a răspuns cu atacuri cu rachete asupra Israelului și a instalațiilor militare americane din regiune, iar o zi mai târziu, Trump a semnalat interesul pentru un acord de încetare a focului. Iranul a răspuns: „nu se face nimic” și a continuat atacul. Trump a sugerat apoi introducerea de trupe terestre și a sugerat că SUA ar putea folosi milițiile kurde iraniene pentru a răsturna guvernul. Apoi, Trump a cerut „capitularea necondiționată” a Iranului.
În momentul atacului din februarie, Iranul nu intenționa să lovească forțele americane din regiune, după cum a recunoscut Pentagonul după începerea ostilităților, și oferea concesii care erau „obiectiv mai bune” decât JCPOA, pe care Trump l-a denunțat în 2018, cel mai probabil pentru că a fost obținut de predecesorul său detestat, Barack Obama, nu pentru că era deficitar.
**O Umbră Lungă a Conflictului**
De-a lungul deceniilor, confruntarea a inclus conflicte prin procură, sancțiuni, operațiuni secrete și ocazionale ciocniri militare directe. Evenimente care variază de la atacurile asupra instalațiilor americane din Liban în anii 1980 până la operațiunile cibernetice, sancțiunile și luptele regionale prin procură au întărit relația de adversitate.
* Războiul liniștit și nu atât de liniștit a inclus bombardarea cazarmei Marinei și a ambasadei americane din Beirut, Liban (1983); * Răpirea și uciderea unui șef de stație CIA din Beirut (1984); * Operațiunea Praying Mantis, atacurile SUA asupra instalațiilor petroliere iraniene (1988); * Abandonarea acordului Iran-Conoco pentru a dezvolta câmpuri petroliere offshore (1995); * Bombardarea Khobar Towers (1996), asasinatele oamenilor de știință nucleari iranieni (din 2010, probabil de mâna Israelului și a Mojahedin-e-Khalq, dar probabil cu aprobarea SUA) și sancțiunile SUA împotriva Iranului (1979-2026).
În ciuda încercărilor periodice de diplomație și a alegerii președinților reformiști, fiecare nouă criză tinde să întărească narațiunile istorice pe care ambele părți le cred deja. Și, deși fiecare parte are nemulțumiri legitime cu privire la cealaltă, Iranul și America pot lua singure unele măsuri utile: iranienii pot opri diatribele „Moarte Americii”, care pur și simplu fac mai ușor pentru Partidul Războiului și Israel, iar americanii pot deschide o carte de istorie pentru a afla „cauzele principale” ale conflictului actual sunt lovitura de stat din 1953 și regimul Pahlavi care a fost instalat de Washington.
Războiul în curs dintre SUA/Israel și Iran se va termina în cele din urmă, dar între timp, va alimenta focul neîncrederii dintre Teheran și Washington, făcând ca încheierea conflictului să fie mai grea decât începerea lui.
**Concluzie**
Conflictul SUA-Iran persistă nu doar din cauza dezacordurilor strategice, ci și pentru că ambele țări își interpretează relația toxică prin narațiuni de nedreptate și autoapărare. Dacă fiecare parte se vede în primul rând ca victimă, compromisul va rămâne riscant. Fără o schimbare a acestor narațiuni de bază, perioadele de diplomație vor rămâne fragile și temporare.